Viata lui Dumnezeu in sufletul omului

O carte noua la Perla Suferintei.

George Whitefield: Nu am înţeles niciodată ce este creştinismul adevărat, până când nu am digerat tratatul lui Scougal.

Martyn Lloyd-Jones: Ce este creştinismul? Ei bine, haideţi să folosim faimosul titlu al vechii cărţi scrisă de Henry Scougal: Viaţa lui Dumnezeu în sufletul omului. Încă o dată, vă recomand să vă apropiaţi de istorie. Ceea ce a declanşat Marea Trezire Evanghelică din secolul XVIII, sursa ei primară, a fost citirea cărţii lui Henry Scougal de către George Whitefield şi de John şi Charles Wesley

„Valoarea şi excelenţa unui suflet se măsoară după obiectul dragostei lui. Cel ce iubeşte lucruri rele şi murdare, devine, prin urmare, rău şi murdar; însă o afecţiune nobilă şi la locul ei creşte şi îmbunătăţeşte duhul spre o asemănare cu desăvârşirile pe care le iubeşte. Chipurile acestora se arată adesea în minte şi, printr-o energie şi forţă tainică se furişează tocmai până în structura sufletului şi îl modelează după asemănarea lor.

Calea adevărată de a ne îmbunătăţi şi înnobila sufletele este de a ne aţinti dragostea spre desăvârşirile divine, astfel încât să le avem mereu înaintea noastră şi să obţinem o întipărire a acestora în noi şi, „privind cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, să fim schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” Cel care, cu o ambiţie sfântă şi bogată, şi-a ridicat ochii spre acea frumuseţe şi bunătate necreată şi şi-a aţintit afecţiunile la aceasta, are un altfel de spirit, un spirit de un caracter excelent şi mai eroic (gigant) decât restul lumii şi nu poate decât să respingă mereu toate lucrurile rele şi nevrednice. El nu va avea gânduri josnice şi murdare, care ar putea să-i compromită pretenţiile înalte şi nobile.

Este pur şi simplu imposibil ca Dumnezeu să nu iubească un suflet care este total dedicat Lui şi care nu doreşte nimic mai mult decât să-L slujească şi să-I fie pe plac. El nu poate respinge chipul Său, şi nici inima în care acesta este întipărit; dragostea este singurul tribut pe care I-l poate plăti şi este jertfa pe care El nu o va privi cu dispreţ……

Omul mândru şi arogant este o problemă pentru toţi cei ce au o relaţie cu el, dar cel mai mult este o problemă pentru sine: orice lucru e suficient pentru a-l enerva, însă cu greu se găseşte vreun lucru care să fie suficient pentru a-l mulţumi şi a-l satisface. El e gata să se ciondănească cu tot ce-i iese în cale, ca şi cum el ar fi o persoană atât de importantă încât Dumnezeul cel atotputernic ar trebui să facă orice lucru în aşa fel încât să-l satisfacă pe el, şi toate creaturile din cer şi de pe pământ ar trebui să-l slujească şi să-i împlinească voia. Frunzele copacilor înalţi se scutură la fiecare adiere a vântului, şi fiecare şoaptă, fiecare cuvânt rău va tulbura şi va chinui un om mândru. Însă omul smerit are avantajul că, atunci când este batjocorit, nimeni nu poate gândi într-un mod mai josnic decât el despre sine; prin urmare, el nu este neliniştit, ci poate îndura cu uşurinţă acele reproşuri, care l ar răni pe celălalt până în suflet…..

„Un scriitor evlavios a constatat bine că cea mai profundă şi mai pură smerenie nu vine atât de mult din meditarea asupra eşecurilor şi defectelor noastre, cât dintr-o contemplare liniştită şi în tăcere a purităţii şi bunătăţii divine. Petele noastre nu se văd niciodată mai clar ca atunci când le punem în lumina infinită; şi nu ne vom vedea niciodată mai mici în ochii noştri, ca atunci când ne uităm la noi de sus. Oh, cât de mici şi neînsemnate vor părea toate acele umbre ale desăvârşirii pentru care obişnuim să ne apreciem! Acea smerenie care vine dintr-o observare a păcătoşeniei şi mizeriei noastre este mai tulburătoare şi mai dezlănţuită, însă cealaltă ne lasă împliniţi, dar şi umiliţi şi nu cere nimic altceva decât acea durere şi acel zbucium cu care sufletele noastre pot clocoti, când ele constituie gândurile noastre principale.

Sfinţenia este darul lui Dumnezeu, într adevăr, este cel mai mare dar pe care El ni-l oferă, sau pe care noi îl putem primi; şi El a promis Duhul Său cel Sfânt acelora care-L cer de la El. Prin rugăciune, noi ne putem apropia cel mai mult de Dumnezeu şi stăm deschişi la influenţele cerului. Atunci, Soarele Neprihănirii ne vizitează cu razele Sale cele mai directe, împrăştiind întunericul şi întipărind chipul Lui în sufletele noastre.” mai mult

Acest articol a fost publicat în autosuficient, Henry Scougal, mandrie, sfintenie, Slava lui Dumnezeu, smerenia, trezire spirituala. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s