Comunicarea in familie



Nu ştiu cât de multă importanţă acordăm fiecare din noi comunicării, nu ştiu dacă subiectul propus pentru această temă pare sau nu simplu şi deja cunoscut, în schimb merită să încercăm împreună o reflecţie asupra acestui proces, în speranţa că acest lucru ne va ajuta să îmbunătăţim comunicarea cu ceilalţi şi, de ce nu, cu noi înşine.

Mă întrebam unde ar trebui să caut „rădăcinile” comunicării şi în minte mi-a apărut imaginea albinelor care folosesc un cod foarte ingenios al mişcărilor pe care le descriu în zbor pentru a comunica între ele informaţii despre direcţia, distanţa şi natura hranei. Aceasta înseamnă că, în absenţa comunicării, albinelor le-ar fi foarte greu, poate chiar imposibil, să-şi satisfacă nevoia de hrană. Rămânând în continuare în lumea necuvântătoarelor, ne putem imagina rolul pe care îl joacă procesul comunicării în satisfacerea nevoii de securitate (spre exemplu, rolul semnalelor de avertizare atunci când se apropie un pericol).

Dar ce rol are comunicarea pentru noi, oamenii? Se ştie că nevoile fiinţei umane sunt complexe. Abraham Maslow vorbea despre nevoi fiziologice, nevoia de securitate, nevoia de afiliere (apartenenţă, acceptare, afecţiune), nevoia de stimă şi statut, nevoia de autorealizare. Într-o anumită măsură acestea au o bază comună cu cele ale animalelor, dar se diferenţiază net prin modelarea lor culturală.

Ar fi interesant în acest moment să ne oprim puţin şi să căutăm răspunsuri la câteva întrebări:

– Cum anume comunic eu celor din jur nevoia mea de apartenenţă sau de acceptare ori de afecţiune?

– Cum folosesc comunicarea pentru a-l ajuta pe cel de lângă mine să-şi satisfacă aceste nevoi?

Aceste întrebări ne vor conduce spre o altă temă de discuţie: care sunt formele comunicării? O clasificare simplă ne va ajuta să distingem comunicarea verbală de cea nonverbală. Pe cale verbală reuşim să comunicăm ideile, să denumim emoţiile şi sentimentele, în vreme ce comunicarea nonverbală îmbogăţeşte capacitatea noastră de expresie prin mimică, gesturi, postură, distanţă şi contact fizic.

Este firesc să ne întrebăm:

– Ce comunicăm cu mai multă uşurinţă, ideile sau emoţiile?

– Dacă în şcoală învăţăm în mod special să comunicăm idei, cine ne învaţă să comunicăm emoţii şi sentimente?

Viaţa în societate înseamnă şi comunicare. De aceea noi exersăm comunicarea în fiecare zi, alternând de fiecare dată cele două roluri: cel de „emiţător” şi cel de „receptor”. Am fi tentaţi să credem că situaţia de comunicare e similară cu cea a două vase comunicante în care se transmite pur şi simplu o cantitate (de informaţie) dintr-o parte în alta. În realitate însă, constatăm că există o diferenţă mare între ce doreşte „emiţătorul” să comunice şi ce primeşte „receptorul”. Din cauza dificultăţii de a exprima gândurile în cuvinte, ce spune „emiţătorul” va fi mai puţin decât ce doreşte el să spună. Apoi, din cauza „zgomotelor” contextului în care are loc comunicarea, ceea ce aude „receptorul” va fi mai puţin decât a fost emis şi, continuând, ce va înţelege va fi mai puţin decât ce a auzit, ce va reţine mai puţin decât ce a înţeles, iar ceea ce va accepta, mai puţin decât ce a reţinut.

Ţinând cont de existenţa unor „pierderi” semnificative în transmiterea mesajelor, apare firească preocuparea de a îmbunătăţi comunicarea. Cu alte cuvinte, ce putem face pentru a comunica mai eficient? În calitate de „emiţători”, va fi important să ne clarificăm în privinţa ideilor pe care dorim să le comunicăm, a emoţiilor pe care dorim să le exprimăm, a felului în care ne utilizăm corpul pentru a comunica ideile şi emoţiile dar şi a modalităţii prin care putem afla dacă celălalt a recepţionat bine mesajul transmis (obţinerea feed-back-ului).

Ca „receptori”, vom exersa aşa-numita „ascultare activă”, adică îl vom ajuta pe celălalt să observe că suntem atenţi la ceea ce comunică (îl privesc, îmi îndrept corpul spre el, mă apropii, înclin uşor capul în semn de aprobare, îi comunic ce am înţeles din ce mi-a spus, cer precizări dacă este necesar sau repet mesajul său dar cu alte cuvinte).

La fel de important este să descoperim care sunt „barierele comunicării”. Odată descoperite, vom fi liberi să alegem dacă le vom mai folosi ori nu. Iată câteva exemple:

Ameninţările (produc teamă, supunere, resentiment, ostilitate): „Fă aşa, dacă nu…”

A da ordine (folosirea puterii asupra altuia): „Nu mai întreba de ce, fă-o fiindcă aşa spun eu!”

Critica (descurajează iniţiativa): „Nu munceşti destul.”

Insulta: „Numai un idiot ar spune asta.”

Etichetarea: „Eşti un leneş.”

Interogarea: „Ce-ai făcut de la 10 la 12? Cât timp ţi-a luat să termini ce aveai de făcut? Ce-ai făcut după? Unde ai fost?”

Lauda în scopul manipulării: „Dar ţie îţi iese aşa de bine! Nu vrei să-l faci şi pe al meu?”

Sfat necerut (când persoana nu vrea altceva decât să fie ascultată): „De ce nu faci aşa?”

Schimbarea subiectului: „Lasă c-o să-ţi treacă… Să-ţi povestesc ce film am văzut aseară.”

Punerea în prim-plan a propriei persoane: „Să mă fi văzut pe mine când mi s-a întâmplat…”

Refuzul de a accepta problema: „Nu avem ce discuta. Eu nu văd nici o problemă aici.”

Încurajarea prin negarea existenţei problemei: „Nu fi nervos.” „Nu te teme, va merge.” „Vei fi bine.”

În calitate de părinţi şi/sau de educatori, vom constata că avem o mare putere dar şi o mare responsabilitate oferită de… cuvânt. Ceea ce aude un copil despre sine din partea unui părinte sau a unui educator va determina un efect de predicţie care se autoîmplineşte. El va ajunge să fie ceea ce spun şi cred părinţii lui că este („fără minte”, „un mincinos”, „un leneş” etc.). Deşi intenţiile părinţilor sunt bune (să prevină un eveniment negativ sau înrăutăţirea unei situaţii), prin mesajele lor ei pot determina efecte contrarii. Câteva exemple:

– „Şi ce dacă am spart geamul; oricum mama şi tata mi-au spus că nu sunt bun de nimic.”

– „Eşti ca unchiul Ion.” (care e la puşcărie)

– „Ai înnebunit sau ce ai?”

– „Ce leneş eşti.”

– „Eşti un egoist.”

– „Nu mă mai bate la cap!”

– „Eşti neîndemânatic.”

– „Habar nu ai pe ce lume trăieşti.”

– „Nu ţii cont de nimic.”

– „Întârzii întotdeauna.”

– „N-ai minte nici cât o ceapă degerată.”

– „Dă-mi lucrul înapoi, obrăznicătură.”

– „Eşti ca taică-tău! De ce nu eşti bun cu fratele tău mai mic?”

– „E foarte timidă, nu ştiu ce se va face mai târziu.”

– „Nu prea îi merge mintea la şcoală, dar la prostii nu-l întrece nimeni!”

– „Mă înnebuneşti. Mă doare capul din cauza ta. Vrei să mor?”

– „Uite ce-i faci mamei tale.”

– „Mai bine nu te năşteai.”

Să ne imaginăm aceiaşi părinţi dar care cântăresc greutatea cuvintelor înainte de a le rosti. Ar putea spune:

– „Ştiu că eşti deştept şi că vei face faţă la matematică dacă te va ajuta cineva.”

– „Corpul tău se reface repede după boală. Odihneşte-te puţin şi te vei face repede bine.”

– „Ai foarte multă energie. Te rog las-o mai încet pentru că eu obosesc mai repede.”

– „Ai fost foarte grijuliu cu copilaşii aceia. Chiar te-au plăcut.”

– „Băiete, ai multă imaginaţie. Îmi place ce ai făcut.”

– „Cânţi extraordinar. Ai o voce deosebită.”

– „Îmi place cum ai făcut asta.”

– „Te-ai comportat ca un copil mare.”

– „Chiar dacă ai greşit, ai învăţat ceva din asta.”

– „Tu eşti un copil bun, dar acum ai făcut ceva rău. Acum sunt supărat.”

– „Am încredere că tu o să-ţi respecţi promisiunea.”

– „Pentru că ai greşit trebuie să plăteşti. Dar asta nu înseamnă că nu te iubesc.”

– „Faptul că ai minţit mă face să am îndoieli în legătură cu ce-mi spui tu, dar eu aş vrea să am încredere în tine.”

– „Îţi cer ajutorul pentru că ştii să faci asta foarte bine.”

Este evident că aceste expresii transformă comunicarea într-un excelent instrument pe care îl putem folosi în educarea copiilor, ajutându-i pe aceştia să se simtă iubiţi şi acceptaţi.

Cum altfel am putea încheia încercarea noastră de abordare a unei teme atât de vaste şi de generoase decât prin intermediul unei metafore. Anthony De Mello a reuşit să surprindă „greutatea” cuvântului într-o poveste simplă dar plină de tâlc:

Povestea vulturului

Un bărbat a găsit într-o zi un ou de vultur. L-a luat şi l-a pus în cuibul unei găini din ograda sa. Odată cu puii de găină a ieşit şi puiul de vultur, iar acesta a crescut împreună cu ei.

Toată viaţa lui, vulturul a făcut ceea ce făceau şi găinile de curte, scurmând pământul după viermi şi insecte, gândindu-se că şi el e găină… Într-o zi, văzând o pasăre pe cer, a început să dea din aripi şi chiar a reuşit să zboare câţiva metri în aer. Când au văzut aceasta, păsările din curte au început să râdă spunându-i că degeaba încearcă să imite zborul păsărilor… oricum nu va reuşi pentru că nu este altceva decât o găină… iar găinile nu zboară.

Anii au trecut si vulturul a îmbătrânit. Într-o zi a văzut o pasăre mare şi impunătoare deasupra lui, pe cer. Ea zbura cu măiestrie în bătaia vântului, dând cu forţă din aripile sale puternice şi aurii. Bătrânul vultur s-a uitat în sus cu teamă dar şi cu respect. „Cine e această pasăre?” a întrebat.

„Acesta e vulturul, regele păsărilor”, au răspuns păsările de curte. „El aparţine cerului. Noi aparţinem pământului pentru că suntem găini”. Astfel, vulturul a trăit şi a murit ca o găină, pentru că asta i s-a spus că este.

Comunicarea in familie- Consilier- Cristian Serban.



Acest articol a fost publicat în comunicare, comunicare in familie, comuniune in gandire si idealuri, vorbire. consacrare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s